După multe căutări intense, asidue, am ajuns la concluzia simplă, pe care cred că o bănuiaţi şi voi: suntem nişte proşti. Dar nu proşti, ci proşti-proşti. Adică bătuţi în cap, tâmpiţi, dobitoci. Să nu care cumva să se ridice vreunul dintre voi să afirme cumva că are din când în când nişte sclipiri, nişte scântei de inteligenţă, că-l trântesc cu mucii de pereţi de nu se vede. O să-l înţep cu scobitoarea peste ochi până o să realizeze singur prostia pe care a debitat-o. De ce? Uite d-aia! Suntem proşti pentru că trecem fără să vedem o floare răsărită cu eforturi supranaturale în acest deşert de beton şi asfalt. O călcăm în picioare fără nici un resentiment. Suntem proşti că nu suntem în stare să ajutăm un porumbel ologit să-şi ia zborul. Întoarcem capul şi ne facem că nu l-am văzut, sau spunem: „uită-te şi la săracul acela” şi plecăm mai departe. Suntem proşti pentru că nu sărim în apărarea femeii aceleia care este plesnită peste faţă în plină stradă de către soţul ei alcoolic. O compătimim în gând şi ne spunem că noi nu am accepta niciodată un astfel de tratament. Suntem proşti pentru că nu putem să separăm minciuna de adevăr. Dacă spuneţi că puteţi atunci de ce i-aţi votat? Dacă spuneţi că alţii nu sunt mai buni, de ce nu faceţi o revoluţie? La ghilotină cu toţi nimicii. Suntem proşti pentru că nu căutăm iubirea ci doar ne amăgim că o facem. Nu am fi în stare să o vedem nici dacă ne-ar arăta-o cineva.
Cum de am devenit aşa? Păi nu am devenit, aşa am fost dintotdeauna şi omenirea caută răspunsuri la problemele astea de când este ea. Ce vreţi dovadă mai bună decât evoluţia a zece mii de ani de umanitate după care tot la aceleaşi întrebări ne stoarcem capul.