Drumul e prea lung pentru a fi parcus cu pasii speriati de asfaltul incalzit. De deasupra, luna zambeste peste copacii adormiti in praful magic al noptii. Linia continua cu care este marcata autostrada se imbraca cu umbrele jucause ale padurii. Vantul dirijeaza zgomotul nascut din marea agitata care stropeste nisipul fin imprastiat de-a lungul coastei. Nu se zareste nici o masina din intunericul abundent al departarii. Picioarele se incapataneaza sa nu oboseasca declarand razboi orelor care se scurg mai repede ca secundele. Spatiul atemporal al insulei a reusit sa inghita oamenii preocupati cu activitatile lor ciudate. Aproape pe toti i-a transformat in captivi ai infinitului imaginar. Ca sa fiu sincer, nu mai exista nimeni care sa demonstreze contrariul titlului de prizonier. Doar drumul e neschimbat si impartial la evenimentele ce nu-l intereseaza. Pasii grei inca il apasa si-l gadila de fiecare data cand se aude un plesnit surd. E zgomotul facut de talpa pe un sfert desprinsa din incaltamintea sport al fetei care alearga neincetat de patru ore. Lacrimile pline de amintiri se joaca pe obrazul catifelat si vinovat al celei care a incercat douazeci de ani sa fuga de ele. Cu fiecare an irosit pe drum, orele reusesc sa se transforme in unitati de masura infinite. De atunci si ea alearga incontinuu…
