…continuare
In incapere se asternu linistea. Cel care spusese prima poveste se ridica in picioare. Un gand rostit cu voce tare ii scapa necontrolat si rasuna in toate colturile cabanei.
– Ce idiot!
Nimeni nu se misca si nu facu nici un gest. Tanara care povestise isi terminase paharul de vin, iar tigara se prefacuse demult in scrum. Pachetul era gol, insa nici ca-i mai pasa. Gandul pe care-l auzise cu 10 secunde in urma ii adusese oarecum zambetul pe fata. Era mai mult decat un gest de aprobare.
– Cred ca am sa-mi mai torn un pahar. La dracu cu tigarile.
Linistea isi facu din nou simtita prezenta. Tanarul dorea cu orice pret sa puna punct starii de amorteala:
– Parca ar fi George…
– Hai, lasa-ma. Doar nu crezi ca se poate compara cu el?
– Ba da. Si observ o asemanare izbitoare din spusele tale. Coincid trasaturile si mai ales comportamentul.
– M-ai facut curioasa. Mult prea curioasa…
– Si nici macar nu stii tot ce ar putea sa te faca sa intelegi povestea dintre cei trei. Cu atat mai mult cu cat era in joc relatia dintre Radu si Adina.
– Nu ne-ai spus ca s-au despatit?
– Ba da. Insa nu si ceea ce s-a intamplat in legatura cu ce-l priveste pe George.
– Sa inteleg ca incerci sa ne spui ca te-ai certat cu el, exclama Deea. Si nu mi-o lua in nume de rau. L-am cunoscut si eu pe George. De fapt, vreau sa cred ca l-am cunoscut…
– Ti-ar fi trebuit o viata intreaga ca sa faci asta. In fiecare zi ii poti descoperi cate o particica noua. George e ca un puzzle. Il cunosc mult prea bine. A fost unul din prietenii mei buni in care am avut cea mai mare incredere. Pana la un punct anume…
– Da, asa l-am cunoscut si eu.
– Si crezi ca a fost de-ajuns?
– Nu. Clar nu. Dar o sa-ti povestesc cum ne-am intalnit…
“Totul s-a petrecut foarte rapid. Poate mai rapid decat as fi crezut. Cred ca as fi ramas o straina daca nu l-as fi intalnit. O straina pentru mine si pentru restul lumii. A vrut sa-mi demonstreze ca ma insel. Si a avut dreptate. Am fost impreuna doar doua saptamani. Parca si acum il vad cum ma privea in prima zi, langa fantana din centru. Curios si total nedumirit a venit incet catre mine si mi s-a adresat cu un cu un glas calm:
– Mi se pare mie sau ai patit ceva? Poti sa ma injuri, insa nu cred ca mi-ar mai pasa. Nu dupa tot ce am patit… Chiar daca nu te cunosc…
A fost printre putinele lucruri din viata mea care m-au lasat fara cuvinte.
– Nu cred ca ar fi tocmai potrivit. Esti totusi prima persoana care m-a bagat in seama pe ziua de azi.
A zambit. Dar a fost un zambet care nu exprima nimic fals si nimic de umplutura. A fost un zambet care mi-a aratat ca-i pasa si chiar nu se bagase in seama doar ca sa faca conversatie.
– Si, asa faci mereu? Te consolezi cu straine? Sau e o premiera?
– Nu. As fi facut asta, insa nu azi.
– Si totusi mie mi se pare ca ai facut-o.
– Ma uitam la tine de zece minute. Nu ai miscat din pozitia in care te vad si acum.
– Nu cred ca am motive s-o fac. Sau poate nu vreau sa recunosc ca am picat examenul de finante.
– Se spune ca orice student pica cel putin un examen.
– Da, dar as fi vrut sa se intample asta mult mai tarziu. Cel putin nu acum. Am prea multe pe cap.
– Sa inteleg ca nu ai nimic impotriva daca te-as invita la o cafea?
Sau poate ca ma inselasem. Fusese al doilea lucru care ma lasase fara cuvinte.
– Nu stiu de unde ai tras concluzia asta?
– Ok… Te intreb daca esti de acord.
As fi refuzat daca ar fi fost oricare din persoanele pe care le cunosteam. Insa ceva m-a facut sa nu-i resping invitatia.
– Nu am nimic impotriva. Ba din contra, cred ca mi-ar prinde bine…
Niciodata nu am fost impotriva unui lucru spus atunci cand ma privea si ma alinta cu vorbele dulci si ametitoare. Vorbe care ma hipnotizeau cateodata si ma faceau sa nu-mi pese ca intr-o zi totul ar putea sa nu mai existe. A reusit sa ma readuca cu picioarele pe pamant si sa simt ceea ce nu mai simtisem niciodata. Chiar daca perioada fusese prea scurta. Ne cunoscusem la acea cafea, in acea zi. A fost prea simplu. De fapt, cred ca ne cunosteam de-o viata. Totul a fost asa de rapid incat nu mi-a venit sa cred. Mi-a fost imposibil sa realizez ca nu era atat de sigur in legatura cu ceea ce simte pentru mine. Nu am vrut sa accept ca totul fusese doar o consolare. Reusisem sa nu mai fiu o straina pentru mine si pentru restul lumii cu pretul de a ma instraina fata de el. Am fost doi oameni care nu am putut depasi stadiul de cei mai buni prieteni. Si poate ca nici nu am vrut mai mult.
Ne-am intalnit tot la fantana cea mare din centru. Ma privea la fel ca in prima zi. Ii citeam in ochi incertitudinea. Aceeasi incertitudine. Toate momentele petrecute alaturi de el imi treceau prin fata ochilor ca un tren acceleerat care nu mai nimerea gara. O gara stiuta doar de mine. O gara in care ma saturasem sa tot astept. La despartire, o singura intrebare imi mai ramasese. Pierdusem totul.
– Si cu mine cum ramane, strainule?”
va urma…
