Zacea in nesimtire in patul moale, cu ochii atintiti pe tavan… singurul ei contact cu realitatea erau ochii care i se miscau neincetat, cercetand fiecare coltzisor al varului alb, orice urma de vietate, incercand parca sa-l strapunga cu privirea. Inima ii batea cu tactul unei tobe, devenind neincapatoare pentru cavitatea in care se afla. Mainile ii stateau rastignite, intinse pe perna, picioarele ii atarnau amortite pe marginea patului. Apoi, incetul cu incetul, bataile din piept i s-au sincronizat cu rasuflarea, calmandu-se… pleoapele au amortit si ele, alunecand peste pupilele care continuau sa fie necontenit agitate.
…A inceput sa vada ceva demult uitat: pe ei, amicii din copilarie… pe care toti adultii de atunci ii declarasera “imaginari”. Nu putea sa-si aminteasca exact cand a intrerupt contactul cu ei, cand s-a oprit din a vorbi cu acesti locuitori ai mintii ei. Nu in cele din urma, nu putea sa-si aduca aminte cand au amutit papusile si au refuzat sa i se mai adreseze. Viata ingrata au dus papusile. Iubite, rasfatzate o vreme, au fost apoi date la o parte si inlocuite cu ceva mult mai lipsit de viata: calculatorul.
Acum parca se scurtcircuitase ceva in ea. I se derulau cu repeziciune imagini dintr-o lume si un timp atat de indepartate, incat pareau dintr-o alta viata. S-a nascut o urma de indoiala: s-au intamplat aievea? Si umbra infioratoare care o sufoca in fiecare noapte… frica de ace si de caini… teama de necunoscut si de intuneric… cand au disparut toate?
Nu putea sa fi fost ea… cine e fata asta care i se arata inaintea ochilor? De unde a aparut si ce vrea sa-i transmita? Incerca sa-i vorbeasca… sunetele ieseau nedeslusite, ca pe o caseta zgariata. Privirea micutzei incerca sa-i comunice ceea ce cuvintele nu puteau.
…”Trezeste-te! Trebuie sa ajungi la curs. Hai in bucatarie sa mananci.”
…S-a ridicat o ceatza groasa care a inghitit-o pe fata si a estompat tot restul. Apoi s-a intrezarit lumina diminetzii. A incercat sa revina de unde plecase, dar ceatza stersese totul… O noua zi incepea.
